Acasă Cool down Un “Arc peste Carpaţi” cu Andrei Sovereșan

Un “Arc peste Carpaţi” cu Andrei Sovereșan

427

Andrei Sovereșan a realizat ceva ce mulţi dintre noi doar visează: să alerge întregul lanţ Carpatic de pe teritoriul României, de la nord la sud, într-o singură cursă.

După ce l-am lăsat să doarmă şi să îşi refacă energia, l-am luat la întrebări să ne spună cât de greu a fost şi dacă l-a fugărit ursul.

RM: Cum ți-a venit ideea „Arcului peste Carpați”?

Andrei Sovereșan: Ideea i-a venit prietenei mele, în octombrie, după ce ne-am întors de la un concurs la care abandonasem din cauza oboselii și a rănilor fizice. Era primul meu abandon și am fost foarte dezamăgit, ba chiar am avut și o perioadă de vreo trei săptămâni în care nu am alergat. Sunt genul de alergător pe care nu îl deranjează să termine ultimul, dar nu știu să abandonez sau nu știam până atunci. Acest prim abandon l-am resimțit ca pe un eșec fatal. Tehnic vorbind, desigur, un abandon reprezintă eșecul de a termina cursa în cauză, dar, totodată, în funcție de motivele abandonului, acesta poate reprezenta diferența dintre a mai alerga o cursă/două sau 100. În cazuri medicale, cum a fost cazul meu, am reușit să înțeleg după luni întregi că este esențial să știi când să abandonezi, când efectiv nu e ziua ta bună. A fost o experiență nouă, pe care la momentul respectiv nu am știut cum să o abordez din punct de vedere psihic, motivațional.

Odată cu ideea prietenei mele, am început să caut potențiale trasee, să cumpăr hărți și să mă antrenez pentru această provocare. A fost o modalitate de a-mi distrage atenția de la abandonul menționat și am avut noroc cu faptul că ea, prietena mea, a știut să „îmi dea de lucru”. Am luat astfel energia pe care o consumam pe gândurile negative și am investit-o în ceva pozitiv care m-a ajutat să evoluez pe planul acesta. Simt că am avansat oarecum la alt nivel.

Cât a durat pregătirea, din momentul luării deciziei până la startul efectiv?

AS: Nu mi-am dat seama de la bun început în ce mă bag și ce va însemna pregătirea într-un sens larg, holistic. Ca alergător, m-am gândit din start că pregătirea va fi de natură sportivă și geografică, și cam atât. Am început antrenamentele în decembrie și în primele luni ale anului m-am axat pe alergări lungi, iar competiţiile la care am participat erau ca niște probe în care îmi testam pregătirea până la acel moment. M-a ajutat și temperatura, plăcându-mi mai mult să alerg atunci când e frig. Odată cu încălzirea temperaturii, am scăzut puțin distanțele, dar am continuat alergările zilnice.

Pe lângă antrenament și traseu, m-am lovit de detalii care țin de logistică și organizare efectivă, dar și de unele elemente de PR. Am avut norocul de a avea alături oameni frumoși și dedicați proiectului, iar asta m-a ajutat enorm, pentru că erau momente în care mă simțeam ca la orele de matematică și nu știam din ce unghi trebuie abordate anumite aspecte.

RM: Concret, care sunt datele tehnice ale Arcului peste Carpați (distanță, zile, diferență de nivel)? S-a potrivit „socoteala de acasă cu cea din târg”? Adică, ai aproximat bine datele înainte de start versus ce ai întâlnit pe teren?

AS: Primul lucru pe care l-am căutat a fost distanța în linie dreaptă a Carpaților pe teritoriul țării. Am văzut că sunt cam 1.100 km și mi-am estimat cam 1.500 km. După ce mi-am găsit traseul și creat track-urile gps, am stabilit că voi alerga cam 1.400, dar estimam eventualele rătăciri cu încă 100 km. Diferența de nivel nu am mai calculat-o, iar timpul l-am estimat cam la 26 de zile.

Din păcate, de foarte multe ori ceea ce mi-am propus de acasă, cu harta și laptopul în față, nu s-a potrivit cu ceea ce era în teren. Traseele prost marcate sau nemarcate deloc, doborâturile și zonele defrișate sau lipsa potecilor, dar și condițiile meteo m-au făcut să nu respect în totalitate ceea ce mi-am propus.

Pe lângă vreme și traseu, din nou, au intervenit aspecte legate de logistică, nu puteau fi prevăzute, cele mai multe fiind legate de transportul alimentelor și al hainelor: accidentarea mașinii a avut drept consecință faptul că două zile eram fără mașină, șoferul trebuind să rezolve în Cluj actele și asigurarea. Am avut din nou noroc cu oameni frumoși, și anume cu sponsorii mei, care s-au urcat în mașină și au venit un weekend la munte pentru a ne ajuta să cărăm bagajele; la acest eveniment se adăugau zone în care dormitul a fost imposibil din cauza insectelor.

De cele mai multe ori, când lumea folosește sintagma „socoteala de acasă diferă de cea din târg”, gândul duce la evenimente oarecum negative, dar în urma acestei experiențe și a interacțiunii cu un număr foarte mare de oameni am reușit să realizez că este și un sens pozitiv. Am avut incredibila plăcere de a cunoaște oameni dintre cei mai frumoși, oameni care m-au ajutat necondiționat, în ciuda faptului că nu mă cunoșteau ca persoană, cunoșteau doar cauza pe care eu o reprezint. Totodată, oameni pasionați de natură, de conservarea ei și chiar de sportul montan de diferite feluri. Am avut parte de o serie de conversații de calitate despre diferite aspecte ce țin de aceste domenii și mi-au prins mai bine decât realizează multă lume. Alergând singur atâtea ore în fiecare zi, te bucuri de orice conversație și interacțiune, la sfârșitul unui segment singuratic.

RM: Planul era să alergi pe trasee marcate și drumuri existente sau și prin zone virgine, folosind orientarea?

AS: Planul inițial așa a fost, dar încă de când am început să caut traseele, am văzut că am multe zone nemarcate, așa că folosirea orientării a devenit obligatorie. Am ajuns să îmi dau seama că tot răul a fost înspre bine, oarecum. Am ajuns în anumite zone în care nu aș fi ajuns altfel, am ajuns „să văd cu ochii mei” anumite porțiuni de vegetație incredibil de frumoase, presărate cu animale de la cele mai mici la cele mai mari.

Din păcate, am fost întristat să văd starea în care se află anumite porțiuni, că tot ai adus vorba de zonele virgine. M-am întors acasă un mai mare militant pentru protecția mediului decât am plecat. E trist momentul în care compari unele zone într-adevăr neatinse de mâna/toporul omului cu unele rase efectiv de pe fața Pământului. Știam deja anumite exemple de acest gen, bătând mult timp munții și la pas, și în alergare, dar de data aceasta parcă m-a lovit o revelație de o altă amplitudine, mai mare.

RM: În concluzie, câte zile, câți kilometri și ce diferență de nivel pozitivă ai parcurs?

AS: Am ajuns pe țărmul Dunării în Orșova, după 23 de zile, 23 de ore și 40 de minute, timp în care am parcurs exact 1.300 km, cu o diferență de nivel pozitivă de aproape 60.000 m. A fost o distanță mai mică decât estimasem înainte să plec. Acest lucru a fost cauzat, în parte, de aspecte precum vremea și marcajele/lipsa lor, după cum am menționat mai devreme.

RM: Ai avut o echipă de suport logistic sau te-ai descurcat singur?

AS: Din fericire, am fost ajutat de o firmă de IT din Cluj-Napoca, firmă care s-a ocupat de partea logistică și de monitorizarea live. Datorită lor, am avut la dispoziție un șofer, căruia îi dădeam indicații despre viitoarea destinație în care aveam să ajung. După câteva zile, s-au alăturat kinetoterapeutul care se ocupa de mine și prietena mea, și, împreună, căutau locuri de cazare și mă așteptau în fiecare seară.

Nu aș fi reușit singur și, personal, nu recomand nimănui să se încumete singur la așa ceva.

RM: Din punct de vedere psihic, cum ai dus cursa? Ai avut momente de îndoială privind capacitatea ta de a termina acest proiect?

AS: De multe ori am avut bătălii grele cu psihicul. Partea cea mai grea a fost că am alergat foarte mult singur, prin zone sălbatice, nemarcate, în care nu aveam nici semnal la telefonul mobil. Rătăcirile „au ajutat” şi ele la demoralizarea mea, zonele defrişate m-au enervat şi accidentarea din a treia zi m-a obosit psihic.

Am avut multe momente în care mă gândeam că nu voi fi în stare să termin acest traseu, din diferite motive. Primul moment a fost în prima zi, când după 90 km m-am rătăcit destul de rău şi nu reuşeam să găsesc nici măcar un drum care să mă ducă spre locul în care îmi propusesem să ajung. Pe urmă şi faptul că am alergat accidentat m-a descurajat, dar ştiind că în fiecare seară aveam pe cineva care mă aştepta să ajung mă motiva şi mai tare să continui. La acestea, se adaugă evenimentele legate de logistică despre care am povestit mai devreme.

În ciuda acestor aspecte, balanţa a fost preponderent înclinată în favoarea momentelor motivante şi astfel am reuşit să îmi menţin un tonus psihic echilibrat.

RM: Cât ai alergat cel mai mult într-o zi? Ai întâlnit animale sălbatice pe traseul tău?

AS: Cel mai mult am alergat în prima şi în ultima zi, aceeaşi distanță, 107 km, cu menţiunea ca în prima zi am şi acumulat o diferenţă de nivel de peste 5.000 m. Faptul că am alergat singur m-a ajutat să observ cam toată fauna din munţii noştri. Am întâlnit porci mistreţi, căprioare, iepuri, ulii, capre negre, marmote şi urși. Din fericire, nu am avut evenimente neplăcute, cu excepția sperieturilor.

Întâlnirile cu animalele sălbatice sunt experienţe speciale. Am învăţat mult autocontrol. Răspunsul fiziologic la stimulii aversivi, care induc, printre altele, şi frica, este în mod natural unul de natură duală: luptă sau fugi. Cu animalele însă, acest răspuns la frică trebuie controlat. Încă învăţ să răspund la frică luptând printr-o fugă controlată, în aşa fel încât să nu fiu perceput de către animale nici ca ameninţare, nici ca pradă. Până acum, tactica aceasta m-a ajutat și desigur că depinde de foarte multe amănunte: dacă animalul te observă sau nu şi cum reacţionează el, dacă o face; dacă este femelă cu pui/haită/sănătos sau rănit etc. Am avut la mine şi spray împotriva urşilor, dar, din fericire, nu am fost nevoit să îl folosesc.

RM: Tu ai alergat în acest proiect şi pentru o cauză socială. Povesteşte-ne puţin despre ce este vorba.

AS: Da. Toată această poveste am făcut-o pentru a strânge fonduri pentru Asociaţia 1Leu, asociaţie ce îşi propune să construiască Spitalul Copiilor. Acest demers presupune construirea unui spital pentru copiii cu afecţiuni oncologice, în Bucureşti. Se doreşte construirea acestui centru fără a solicita sau primi vreun ban de la statul român. Adică, doar din donaţii şi sponsorizări oferite de persoane fizice şi juridice private, române sau străine, fonduri europene sau de alt gen. Dar nu bani publici româneşti.

Pentru proiectul „Arc peste Carpaţi” ne-am propus să strângem 5.000 de lei prin platforma Galantom, iar după nici două săptămâni ne-am atins targetul, lucru care m-a surprins şi m-a motivat în momentele mai grele. Am ales această platformă pentru că ne propunem să ne arătăm recunoştinţa şi printr-o mică tombolă oarecum simbolică. Spun simbolică pentru că vom avea ca premii câteva participări gratis la concursuri de alergare montană. Eu aşa am început să alerg şi sper să motivez şi pe alţii, atât să doneze pentru cauze cu care rezonează, dar și, de ce nu, să se apuce de alergat.

RM: Ce urmează, care sunt planurile tale în alergare?

AS:  Îmi mişună prin cap nişte idei şi pe termen lung şi foarte lung, despre care încă mi-e frică să vorbesc deschis, pentru că sunt mai migăloase şi încă sunt doar pe hârtie. Ce pot să spun este că veţi mai auzi, cu siguranţă, de mine.

RM: În acest caz, îţi dorim mult succes!

AS: Mulţumesc, la fel şi vouă!

RUNNING TALKS: Andrei Gligor

Urmărește RunningMag.ro pe FacebookYouTubeTwitterInstagramGoogle + și Mixcloud

NICIUN COMENTARIU