Usain Bolt

Sprintul – această disciplină superbă a atletismului, care nu primeşte atenţia cuvenită decât la mondiale și desigur la Olimpiadă.

Sătui de această nedreptate, ne-am hotărât să îndreptăm balanţa şi să aruncăm o privire şi în curtea celor mai rapizi dintre noi. Pardon, pe pista celor mai rapizi dintre noi.

Există în lumea alergătorilor un paradox pentru care nu se găsesc prea multe explicaţii: lipsa interesului din partea majorităţii alergătorilor pentru disciplina sprintului. Ieşi în parc, te uiţi pe Facebook, dai o tură şi pe la stadioane – peste tot lumea face anduranţă.

Toţi îşi doresc să alergeprimul kilometru, apoi primii 5, 10, 21, 42 şi 42+, în ritm din ce în ce mai alert. Cumpărarea echipamentului de alergare se desfăşoară în acelaşi mod: dacă pantofii oferă suport şi după 10 kilometri, dacă ciorapii de compresie chiar fac treabă bună la un semimaraton sau ce tricou tehnic se recomandă pe o vreme răcoroasă, într-un ultra.

Curele de slăbire încep invariabil cu şedinţe interminabile de ture de parc sau abonamente anuale pentru benzile din sălile de fitness, iar numărul competiţiilor de alergare de fond începe să lase în urmă chiar şi cifrele recoltelor de ciuperci răsărite după ploaie.

Atrage toată atenția la competițiile majore

Cu toate astea, dacă întrebi toată puzderia de sportivi recreaţionali cine a ieşit campion olimpic la maraton în 2016, o să primeşti invariabil răspunsul clasic: „Nu ştiu, probabil vreun kenyan”. Însă dacă vrei să afli cine este cel mai rapid om din lume pe 100 de metri, primeşti 100% răspunsul corect: Usain Bolt. Bolt, Tyson Gay, Asafa Powell, Maurice Green, Carl Lewis, Michael Johnson sau Ben Johnson nu sunt sportivi care să mai aibă nevoie de prezentare.

Dar despre Dennis Kimetto, Kenenisa Bekele sau Eliud Kipchoge, câţi pot da detalii? Extrem de puţini, în ciuda faptului că domnii respectivi sunt cei mai rapizi trei maratonişti din istoria lumii! Şi povestea cu vizibilitatea şi interesul nu se opreşte aici. Probabil că cele mai urmărite momente ale Olimpiadei (după festivităţile de deschidere şi de închidere) sunt finalele probelor de 100, 200 şi 400 de metri.

Arena este plină până la refuz, iar cifrele de audienţă ale televiziunilor explodează pentru un eveniment care durează câteva secunde. Dacă eşti mai leneş la clipit, rişti să pierzi cursa de 100 de metri, pentru că totul începe şi se termină în 10 secunde.

Nu punem aici în balanţă efortul depus în competiţii, pentru că am compara mere cu fasole, evident antrenamentele sunt exterminatoare în ambele discipline. Doar că, cel puţin la suprafaţă, o explozie de câteva secunde impresionează şi interesează mai mult decât un incendiu intens de două ore. Ciudat.

Revenind la sportivii amatori, recreaţionali, paradoxul se păstrează parcă tras la indigo. Interesul pentru şedinţe lungi de anduranţă este infinit mai mare decât cel pentru câteva sprinturi intense care să te trimită acasă cu picioarele tremurând, deşi logistica antrenamentelor de fond este câteodată al naibii de complicată. În ce parc să alerg? O fi stadionul deschis? Am vreun prieten disponibil să-mi ţină companie? Cât de aglomerate sunt aleile? ș.a.m.d.

La polul opus, găseşti aproape oriunde o bucată de stradă dreaptă şi puţin circulată, unde pentru 50 sau 100 de metri să-ţi ridici pulsul singur sau împreună cu prietenii.

Sprintul este natural, încă din copilărie

Când eram mici, nu prea ne interesa cine ajunge primul alergând la celălalt capăt al oraşului, ci mai degrabă dădeam startul curselor rapide până la cofetăria din colţ sau la chioşcul de îngheţată de pe strada vecină.

Erau câteva zeci de metri parcurşi cu inima la 200 de bătăi şi călcâiele sfârâind în urma noastră. Sprint în cea mai pură formă! Cum şi cine ne-a transformat între timp, greu de spus. Ciudat este şi faptul că deşi majoritatea alergătorilor a ajuns în pantofii sport mai mult de nevoie, împinşi de cifrele deloc vesele ale cântarului, un aspect elementar pare că scapă atenţiei: felul în care arată practicanţii celor două sporturi.

La startul unui maraton popular întâlneşti participanţi de tot soiul, de la grăsuţi până la anorexici. Însă pe pistele de sprint nu vei întâlni decât musculatură de cea mai bună calitate, expusă frivol sub un strat adipos inexistent. Cu sau fără doping, Ben Johnson ar fi câştigat probabil câteva concursuri de culturism dacă şi-ar fi pus asta în minte, având în vedere aspectul corpului său, şi nu degeaba se spune că sprintul este un jogging practicat de cei care vor să arate bine dezbrăcaţi. Şi acum revenim la întrebarea de la început: de ce nu avem mai mulţi sprinteri printre noi?

Răspunsul poate îmbrăca mai multe forme. Poate că presa de specialitate (şi media, în general) nu a promovat suficient această disciplină sau poate că mulţi au înţeles foarte repede cât de grea este practicarea ei. Nici ideea că sprinturile sunt rezervate doar elitelor înzestrate genetic cu fibrele musculare corecte nu poate fi ignorată, la câte legende urbane circulă printre „experţii” de canapea.

A fost prima probă olimpică din istorie

Primele articole dedicate celor mai rapizi dintre noi încep, cum altfel, cu puțină istorie. În anul 776 î.e.n. a avut loc prima Olimpiadă, în Grecia. Ea a durat o singură zi, fiind dedicată zeilor antici, în special lui Zeus. Ca şi astăzi, evenimentul se repeta la fiecare patru ani, însă asemănările se opresc aici. În 776 î.e.n. (şi mult după), Olimpiada cuprindea o singură probă. Ghiceşte cineva care?

Exact. Sprintul! Alergarea avea loc de la un capăt la celălalt al „stadionului”, pe o distanţă de 192 de metri. Învingătorul primea instantaneu titlul de erou, iar perioada de patru ani imediat următoare îi purta numele. Aşadar, sprintul este singura disciplină care timp de mii de ani a reprezentat spiritul olimpic, încă o dovadă a discrepanței dintre însemnătatea şi importanţa lui în viaţa sportivă şi interesul de care se bucură din partea atleţilor amatori astăzi.

Sună suficient de captivant încât să cochetezi cu ideea unor antrenamente dedicate? Ba bine că nu.

Citește și: Antrenamentul de sprint

Antrenamentele sunt explozive

Pentru început, trebuie precizat că, pe cât de spectaculos este când îl priveşti la televizor, pe atât de periculos devine când îl practici în lumea reală. Sprintul solicită forţă maximă şi explozivă într-un interval de timp foarte mic, aşa că rata accidentărilor în rândurile celor nepregătiţi este destul de mare.

Iată de ce îl avem alături de noi pe antrenorul Robertino Tănase Hossu, cu un CV impresionant ce ne garantează siguranţa antrenamentelor şi satisfacţia obţinerii rezultatelor. I-am făcut o vizită la Stadionul „Iolanda Balaş” din Bucureşti şi am urmărit un antrenament „uşor”, după cum ne-au mărturisit Cristi şi Ionuţ, campioni cu acte în regulă şi cobaii noştri de serviciu pe parcursul zilei. Evident, definiţia zilei „uşoare” este relativă, pentru că două ore de sprintat şi sărit garduri sunt orice, numai uşoare nu. Nu intrăm acum în detalierea antrenamentelor specifice, dar o mică prezentare a exerciţiilor tot facem, măcar cu titlu de teaser ademenitor.

Ostilităţile au început cu o alergare uşoară pe pista stadionului de atletism, urmată de o regrupare a întregii trupe în jurul gardurilor. Tema zilei a fost trecerea peste obstacole în aproape toate formele posibile inventate de om: frontal, lateral, cu un picior, cu amândouă ş.a.m.d., doar flicul pe spate lipsind probabil din program. Spre deosebire de încălzirea rapidă, pe exerciţiile la garduri s-a insistat timp de o oră, după care antrenamentul s-a transformat, în sfârşit, în lucrul pentru care am venit: alergări rapide pe distanţe scurte – mult-așteptatele sprinturi.

Şi deşi a fost o zi de revenire, fără intensitate maximă, spectacolul tinerilor alergând a fost unul inspirațional. Explozia energiei în muşchii atleţilor li se transmite ca o undă de şoc şi spectatorilor, iar asta ne conferă într-un final şi una dintre explicaţiile succesului acestei discipline la Olimpiadă.

Sprintul are și beneficii colaterale

Nu este exagerat să compari emoţia vizionării unei curse de sprint cu aceea a unei lupte de gladiatori (dacă tot facem trimiteri la Antichitate), intensitatea efortului celor din arenă fiind oarecum comparabilă. Privind de pe margine, la fiecare start te încearcă senzaţia pe care o ai la vizionarea unui documentar Animal Planet, pentru că sportivii îţi lasă impresia unei haite de feline pornite la vânătoare. Forţa fiecărui pas, fibrele încordate şi cadenţa braţ/picior transformă tabloul paşnic al unei zile de antrenament într-o zonă de război. Sunt aproximativ 40 de paşi şi puţin peste 10 secunde în care spaţiul şi timpul capătă dimensiuni noi, străine celor care nu au încercat niciodată să dea tot ce au în 100 de metri.

De ce să faci asta şi care sunt beneficiile? Rezultatele studiilor efectuate sunt nu doar laudative la adresa sprintului, ci şi copleşitor de multe şi de bine documentate. Într-o ordine aleatoare, în urma antrenamentelo  de sprint se întâmplă următoarele lucruri: stratul adipos este ars cu o intensitate nemaiîntâlnită, musculatura creşte, hormonii buni ating niveluri superioare, sensibilitatea insulinei este îmbunătăţită, iar condiţia cardio-respiratorie primeşte un boost benefic. Însă antrenamentele nu sunt deloc uşoare, efortul fiind intens şi pe durate scurte, adică un mediu propice accidentărilor şi incidentelor neplăcute.

Iată de ce Robertino ne-a avertizat că prezenţa unui antrenor cu experienţă, cel puţin la început, este obligatorie, pentru însuşirea unor cunoştinţe corecte şi eficiente. Am văzut cu toţii atleţi de top accidentaţi în curse pe care le-au practicat şi exersat de milioane de ori, dar care şi-au cerut tributul fără să ţină cont de timp sau loc. Sprintul este special şi tocmai de aceea trebuie tratat cu respectul corespunzător.

Citește și: Antrenamentul sprinterilor de 100 și 400 de metri

Urmărește RunningMag.ro pe FacebookYouTubeTwitterInstagramGoogle + și Mixcloud

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

20 + 2 =

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.