Paul Sittner - ProVita

Într-o lume ideală, pornim la drum cu avantaje egale, cu gene identice și fără defecțiuni în sistem.

Însă, în realitate, nu suntem deloc atleții perfecți, cu genele ideale și fără vreun cusur fiziologic, fiecare dintre noi având câte o bilă neagră ascunsă prin sertare. Din fericire, există un loc în care negrul se transformă în alb.

Suntem conduși, într-o liniște suspectă, pe holurile Clinicii ProVita. Cu toate astea, echipa noastră avansează încrezător spre ceea ce pare a fi ultima ușă de pe culoarul alb, spre un soi de laborator al lui Dexter, despre care am citit numai lucruri bune.

Intrăm în Centrul de Recuperare Medicală Sportivă ProVita, locul unde se pare că sportivii „loviți în aripi” sau bușiți pe la picioare vin să se repare sau să-și îmbunătățească performanțele.

Sunt ultimul din rând și apuc să mai privesc în stânga și în dreapta, încercând să mă familiarizez cu mediul. Nu strică să știu din timp pe unde sunt cele mai rapide ieșiri, în caz că lucrurile degenerează.

În fața mea, producătorul și fotograful râd relaxați și socializează veseli. Însă cobaiul de test, adică eu, nu le poate împărtăși buna dispoziție, se tot gândește la ce i se va întâmpla.

Cu doar câțiva metri înainte de finalul călătoriei noastre, îmi atrage privirea un perete plin cu diplome. Sunt 16 în total și sunt acordate lui Dexter al nostru, Paul Sittner, pe numele lui adevărat.

Evident, apăsarea mea crește cu încă 16 trepte. Oare ce mi se va întâmpla? La ce teste voi fi supus? Le voi face față? Și dacă da, ce voi afla despre condiția mea fizică? Și dacă nu, cât de rușine îmi va fi când vom pleca?

Știința recuperării sportive vine din Germania

Întrebări fără răspuns, care devin mai grele cu fiecare pas făcut spre ușa albă din față. După ea, se află victoria sau pierzania mea. Am auzit că mă voi împrieteni astăzi și cu aparate dezvoltate de NASA pentru buna stare a astronauților americani. Iar înghit în sec.

Din fericire, suspansul nu mai durează mult, Paul ne primește călduros și cu brațele deschise. Chimia pare bună, iar pulsul începe să-mi scadă. Paul este român de origine, însă și-a petrecut mult timp prin străinătăți, în special în Germania, la Köln.

Acolo, el a studiat la singura universitate de sport din țară (și cea mai mare din lume – după numărul de institute și discipline sportive studiate), iar licențele obținute de el sunt prea multe pentru a fi enumerate aici (dar pot fi găsite pe www.paulsittner.ro). Paul susține că în domeniul medicinii sportive, ora exactă în Europa se dă de la Köln, iar eu nu am niciun argument împotrivă.

Sala în care am fost introduși este plină cu aparate de fitness, unele familiare, altele nu. Se fac prezentările și, când îmi vine rândul, privirea lui Paul pare că primește o strălucire suplimentară. Așa o fi sau este doar închipuirea mea?

Sunt imediat întrebat ce sport fac. Răspund modest că alerg din când în când și mai trag ocazional câteva flotări pe covorul din sufragerie. Sper că micul meu discurs să coboare nivelul examinării ce urmează. Nu știu prea multe despre asta, dar este timpul să trecem la treabă.

Tema zilei de azi este testarea cobaiului, din punctul de vedere al dezechilibrelor funcționale pe care le are corpul său. Cu alte cuvinte, cât de distrus sunt.

Procedura începe cu o încălzire specifică, cinci minute de bicicletă staționară. Paul îmi explică importanța ridicării pulsului și a temperaturii, într-un mod blând, fără impact. OK, am priceput, dau la pedale – am fost ridicat la grad de hamster. Cele cinci minute trec repede, așa că descalec și îmi umflu pieptul. Sunt gata de luptă.

Încă zâmbind, Paul mă invită să mă întind pe jos, pe o saltea. După care, începe să mă măsoare, folosind un băț zdravăn, marcat în centimetri. Zâmbetul i-a dispărut, acum privirea îi este preocupată de cifre și de puncte strategice de pe articulațiile picioarelor subsemnatului.

Mi se cere să ridic câte un picior, întins, și mă execut cu rapiditate. Ce bine că am mai lucrat la mobilitate în ultima perioadă și că nu mă strofoc prea mult! Chiar și așa, Paul nu mă laudă, dar nici nu îmi lasă impresia că este dezamăgit. „Poker face”, de la un capăt la altul.

În schimb, mă ridică și mă pune să execut alte câteva exerciții, de data asta mai complexe. Încep cu genuflexiuni cu brațele ridicate deasupra capului, atât în versiunea cu talpa pe sol, cât și cu călcâiele ridicate. Mă descurc bine și încep să mă relaxez. Următorul exercițiu în meniu este traversarea unui mic gard ridicat la nivelul genunchiului, pe care îl execut optimist și cu încredere. Hai că nu este atât de rău, indiferent de lipsa de reacții din partea lui Dexter.

Îmi place să cred că se oftică pentru că nu îmi găsește defecte. Nimic mai greșit, lucru confirmat în minutele următoare, când intrăm în partea de echilibru. Sau, mai bine spus, partea de echilibristică, pentru că pe ceea ce ar fi putut fi foarte bine o bârnă de gimnastică (lată de 10 centimetri, dar lipită, din fericire, de sol), hamsterul a trebuit să execute fandări cu spatele drept și pieptul înainte, ca un mândru șoim al patriei aspirant la gradul de pionier (cititorilor născuți după 1989 le cer scuze, nu e vina lor că habar nu au despre ce vorbesc). Șoim sau nu, cert este că am reușit să-mi țin echilibrul și să livrez fandarea în mod exemplar, ca un model de copertă profesionist.

Și în loc să primesc felicitări și coroniță, Paul m-a rugat politicos să mă întind pe jos și să-i arăt o flotare. Și i-am arătat! Desigur, n-a comentat nimic, mi-a indicat, în schimb, exercițiul următor: menținerea echilibrului din poziția cățelului, cu două membre de pe aceeași parte (!) ridicate simultan. Și aici s-a rupt filmul…

Diagnosticul trebuie tratat constructiv

Vă provoc să încercați să ridicați un braț și un picior, în timp ce vă mențineți axa corpului cât mai aproape de centru. După multe chițăieli și ratări jenante, am reușit pentru o milisecundă să mențin poziția cerută, moment imortalizat cu mare măiestrie de Bogdan, fotograful speedy.

Și pentru ca momentul artistic să fie complet, am executat la cerere și un set de genuflexiuni într-un picior, unele normale, altele cu săritură. Să zicem că nimeni nu a fost rănit și că sesiunea de investigare s-a încheiat după alte câteva măsurători suspecte, ale palmelor. După care, a sosit momentul adevărului: diagnosticul. Citez: „Rezultatele au fost bune, nu există asimetrii majore.” Pfuuu, păi asta-i bine, doc’, hai, băieți, să strângem sculele!

DAR…, a continuat Paul, „ai câteva dezechilibre care îți pot aduce probleme în viitor”. Bun, Paul a dat, Paul a luat, hai să ne așezam la loc și să vedem ce este în neregulă. Se pare că, la mine, musculatura stabilizatoare a bazinului nu lucrează la capacitate normală (s-au menționat gluteii și abductorii) și, din această cauză, șocurile și efortul sunt preluate de zonele limitrofe, adică de coloana vertebrală și/sau de genunchi.

Aceste mici șocuri, acumulate în timp, riscă să ducă la probleme mai grave, care de regulă se termină pe mesele de operații. Genuflexiunea mea într- un picior, așa bâlbâită cum am efectuat-o, i-a arătat lui Paul un colaps medial, genunchiul forțând cartilajul patelar, cu o finalitate deloc veselă: uzura prematură și inutilă a articulației.

Și acesta este doar unul dintre motivele pentru care Paul susține că până și o activitate simplă, ca joggingul, trebuie pregătită inteligent. Într-o lume ideală, orice persoană dornică de a începe un sport trebuie să-și facă înainte de toate o evaluare fizică generală, iar apoi, în funcție de rezultat, să se apuce de treabă sau să intre în service pentru puțin… tunning.

Fiecare organism este unic și, implicit, metoda de corectare a deficiențelor este, la rândul ei, unică. De multe ori, o componentă a corpului pare că funcționează perfect, însă la o evaluare detaliată se constată că anumite grupe musculare trag chiulul și efortul este susținut în totalitate de cele învecinate. Iar asta înseamnă că performanțele nu vor fi atinse prea repede sau că după colț pândește o accidentare.

Și aici intervine magia sistemului lui Paul Sittner: găsirea acului în carul cu fân și transformarea lui într-o viață sportivă plină de satisfacții. O ședință de diagnosticare costă 200 de lei, iar pachetul de remediere, 1.000 de lei pentru zece ședințe. Iar pentru cei care au ignorat faza asta și sunt deja accidentați și au nevoie de recuperare, Clinica ProVita din București (strada Alexandrina nr. 22) are în dotare două aparate fabuloase, pe care Paul a fost mai mult decât bucuros să ni le arate.

Despre primul dintre ele, VACUMED, legenda spune că Ronaldo ar avea două în casă, probabil pentru cazul în care se strică pe neașteptate unul. VACUMED a fost folosit de astronauții NASA în recuperarea ulterioară zborurilor cosmice și este, de fapt, un cilindru care alternează vacuumul cu presiunea atmosferică. Pacientul intră în el până la brâu și, timp de 20 de minute, își supune picioarele unui ciclu de contractare și dilatare a vaselor capilare.

Efectele se regăsesc în formarea de capilare noi, precum și în îmbunătățirea fluxului sangvin la periferie și musculatură (microperfuzie). De asemenea, efectul de stimulare are loc atât la nivelul circulației arteriale,cât și la al celei venoase. Al doilea aparat magic, BIODEX, pe numele din buletin, poate fi considerat una dintre minunile medicinei de recuperare și constă într-un braț robotic care poate lucra cu aproape orice articulație a corpului uman.

Dar nu oricum, ca un cric hidraulic scăpat de sub control, ci organizat, sub tutela unui computer al naibii de deștept. Această combinație poate efectua mișcări pozitive sau negative, cu intensități diferite, în unghiuri prestabilite – toate, pentru a grăbi recuperarea neurologică sau ortopedică, atât pentru sportivii profesioniști, cât și pentru amatorii aspiranți.

Mai mult de atât, aparatul este recunoscut și folosit internațional ca referință standard în diferite studii de specialitate, pentru a dovedi științific eficiența unor noi metode de recuperare. Normal că ne-am jucat puțin cu ambele și la fel de normal că ne-au plăcut la nebunie, însă timpul disponibil de petrecut în laboratorul lui Dexter s-a scurs repede. Ne-am strâns echipamentele și am plecat pe unde am venit, privind cu alți ochi peretele celor 16 diplome.

Da, știința a început să ne ajute din ce în ce mai mult, iar acum nu trebuie să fii astronaut, ca să ai un corp sănătos. Trebuie doar să-l cunoști pe Paul.

Credit foto: Bogdan Zop

Citește și: Sfaturi de bază pentru începători

Urmărește RunningMag.ro pe FacebookYouTubeTwitterInstagramGoogle + și Mixcloud

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

two × five =

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.