Andrei Gligor

Andrei Gligor, expertul nostru, a alergat la Maraton Apuseni și povestește cum a fost acolo.

În urmă cu patru ani ajungeam pentru prima dată în stațiunea Muntele Băișorii, la 60km de Cluj, locul de desfășurare a unei competiții care mi s-a lipit de suflet și la care am jurat că mă voi întoarce ori de câte ori voi avea ocazia. Este vorba despre Maraton Apuseni, organizat de Club Alpin secția Universitară Cluj și ajuns anul acesta la a opta ediție. Alergarea montană este un sport în sine care vine cu provocările ei dar și cu satisfacții pe măsura provocărilor. Iar unul dintre beneficiile de necontestat este faptul că îți da ocazia să alergi în niște locuri de poveste, să te bucuri de natură și să intri într-o comunitate de oameni faini care împărtășesc aceeași pasiune pentru munte și mișcare.

Așadar, înarmat cu răbdare (deoarece drumul cu mașina până acolo durează aproximativ 7 ore) am plecat către pensiunea Skiland, tabăra de bază a organizatorilor și locul ales de mine pentru a-mi petrece alături de familie cele patru zile de vacanță. Odată ajunși acolo am regăsit aceiași oameni dedicați, voluntari sufletiști și inimoși și o atmosferă de sărbătoare. Iar bannerul de la intrarea în tabăra de bază cred că spunea totul 🙂

Maraton Apuseni

M-am înscris anul acesta la proba de ultramaraton, care a măsurat aproximativ 74km cu diferența pozitivă de nivel de 3700m. Având în vedere faptul în ultima lună am fost în recuperare după o accidentare la piciorul drept și n-am avut voie să alerg, nu am putut să îmi fac niciun plan legat de timpul în care mi-aș fi dorit să termin cursa. Ci mai degrabă am vrut să fac un test să văd dacă sunt recuperat complet pentru că în a doua jumătate a anului mă așteaptă trei curse dificile, de 250km fiecare, parte a circuitului CaliVita7Deserts.

Cu mic cu mare s-au aliniat la startul celor 5 probe (ultramaraton, maraton, semimaraton, cros și family) aproximativ 1600 de persoane. Startul în proba de ultramaraton s-a dat la 6 dimineața din fața pensiunii Skiland. Se anunța o vreme frumoasă în prima parte a zilei și câțiva stropi de ploaie după amiază. Aveam la dispoziție 14h30m pentru a termina cursa dar trebuia să ne încadrăm în anumiți timpi intermediari la câteva puncte de control de pe traseu pentru a putea fi lăsați să continuăm.

Am plecat încet, rezervat și foarte atent la semnalele pe care mi le dă corpul, încercând să nu forțez piciorul. La un moment dat chiar m-am amuzat în sinea mea că eram printre ultimii. Însă m-am ponderat cât de mult am putut, asta până am dat de prima coborâre mai susținută, când n-am mai rezistat și am dat drumul la picioare simțind într-adevăr energia locului și bucurându-mă ca un copil de zona de vis prin care alergam.

Cursa în sine nu este foarte dificilă, iar după părerea mea în mare parte alergabilă. Sunt câteva urcări mai susținute însă per total este o cursă care îți scoate acea încrâncenare de pe față, specifică porțiunilor dificile și tehnice și te lasă să zâmbeșți și să te bucuri de peisaj.

Până la kilometrul 28 au fost toate bune și frumoase. Apoi am simțit cum călcâiul și glezna dreapta au început să doară (din fericire nu foarte tare) și doar pe urcări. Primul gând a fost că dacă va durea așa în continuare voi fi nevoit să mă opresc, însă m-am bucurat că după 5km n-am mai simțit nimic și am reușit să alerg, ce-i drept într-un ritm conservator.

Primii 43.5km din traseu este împărțit de organizatori în patru tronsoane iar după părerea mea, cele mai spectaculoase din punct de vedere al peisajelor sunt tronsoanele 3 și 4. La un moment dat se aleargă printr-o pășune și se ajunge pe Culmea Românească unde ai senzația că timpul parcă s-a oprit în loc. O “mare” de iarbă verde presărată cu flori mici galbene,  colibe cu acoperișul de paie, câteva văcuțe păscând liniștite iar pe fundal sunetul greierilor, toate acestea îți tăiau efectiv respirația. Soarele ardea cu putere iar eu începusem să amețesc, probabil făcusem insolație. De aici știam că mai am aproximativ 9km până în tabăra de bază și apoi încă o buclă de 29km pe un traseu complet nou, adăugat la această ediție, special pentru proba de ultramaraton.

Deși piciorul era bine, datorită insolatiei și a faptului că în ultimii kilometri nu reușisem să mai mănânc nimic (stomacul pur și simplu nu mai accepta decât apă), tentația a fost destul de mare să mă opresc la pensiunea Skiland și să nu mai continui cei 29km. Era ora prânzului, soția și fetița erau la masă. Îmi aduc aminte că le-am sunat și i-am spus soției că nu sunt în cea mai bună formă și că mă gândesc să mă opresc după cei 43,5km. Apoi am auzit-o pe Sara pe fundal spunând “Pup tati! Pup tati”. Am uitat de insolație, de problemele la stomac și orice gând de a mă opri și am trecut ca săgeata prin dreptul pensiunii, parcă vrând să mă îndepărtez cât mai repede că să nu mai fiu tentat să mă opresc.

Următorii 29km deși foarte alergabili din punctul meu de vedere n-am reușit să îi parcurg așa cum aș fi vrut. Faptul că nu reușeam să mă alimentez decât cu apă mi-a redus foarte mult din rezervele de energie și curând au început și crampele musculare. Am avut noroc că pe la km 50 am întâlnit un bun prieten, Claudiu, cu care am împărțit cei 24km rămăși, trăgând unul de celălat (mai mult el de mine) și încurajându-ne reciproc. El spunând “hai tataie, hai că poți” iar eu spunând “Dacă mă chinuiam puțin puteam să-ți fiu tată”. Deh, ce să-i faci: 27 vs. 41! Oricum, faptul că ne-am ținut ocupate mințile ne-a făcut să nu ne mai gândim la distanța rămasă și încet dar sigur, după 12 ore de la start ne apropiam de linia de sosire.

Soția mă aștepta cu Sara înainte cu câțiva zeci de metri de finish. Mi-am luat fetița în brațe și am tecut împreună linia de sosire, iar Sara a întins brațele spre voluntara care i-a pus medalia la gât. Am sărutat-o și am întrebat-o dacă îi place medalia iar ea (și m-a impresionat foarte tare asta) a luat-o de la gâtul ei și mi-a pus-o mie.

A urmat apoi, în loc de pasta party, “gulas party”, facut pe loc în niște ceaune mari pe terasa din spatele pensiunii, festivitatea de premiere pentru toate probele și o tombolă cu premii frumoase la care bineînteles, ca de fiecare dată în astfel de cazuri n-am avut noroc 🙂

Maraton Apuseni este și va rămâne pentru mine o cursă specială atât din punct de vedere al organizării de excepție, cât și a peisajelor de poveste și a oamenilor frumoși care fac ca acest eveniment să fie unul de referință în calendarul competițional românesc. Deoarece la anul în luna mai voi lua startul la The Track (522km în Australia), cursa cu care voi încheia circuitul CaliVita 7 Deserts, nu voi putea reveni în Apuseni. Însă promit ca în 2020, la ediția aniversară cu numarul 10 voi fi acolo, în inima Apusenilor pentru încă o alergare de poveste.

Urmărește RunningMag.ro pe FacebookYouTubeTwitterInstagramGoogle + și Mixcloud

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 20 =

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.