Cornelius George Constantin

Ultramaratonul caritabil. Imblanzirea ‘’bestiei’’ !

Noi oamenii suntem cu totii facuti din aceasi materie, insa suntem atat de diferiti. Ceea ce avem cu totii in comun este acea energie interioara care ne defineste, dar pe care foarte putini stiu s-o exploateze.

Multi aleg sa fie comuni, sa fie ca ceilalti. Este usor sa fii ca ceilalti, dar este nevoie de curaj sa fii diferit.

Cine sunt ceilalti? Uita-te in oglinda si intreaba-te: cand mi-am depasit ultima oara limitele? Cand? Daca raspunsul este niciodata, atunci stii din ce categorie faci parte.

Inainte de a intra in poveste o sa fac un mic rezumat al celor 4 ani de alergare. 4 ani care au trecut destul de repede.

Povestea incepea timid, ca orice alergator cu 2 ture de stadion, prin luna mai 2012. In luna urmatoare, dupa mai multe bloguri citite la acea vreme, autorul unui blog ne recomanda un experiment interesant.

Primul maraton in 4 luni de zile, experiment la care participa si el. In acea zi mi-am spus ‘’Wow, uite ce efecte superbe asupra corpului si asupra mintii pot avea alergarea si provocarea. Ma bag.’’

Am inceput antrenamentele pentru Primul Maraton dupa ce am facut testul cu piatra care sare bordura. ( *In drum spre banca unde trebuia sa platesc taxa de inscriere eram in dubii – sa fie maraton ori semimaraton, asa ca am inventat un test pe moment. Sa dau cu piciorul in prima piatra din cale si daca aceasta sare bordura, aplic pentru maraton, daca nu, pentru semi-maraton).

Dupa Primul Maraton, in care m-am chinuit pe toate planurile, mi-am jurat ca va fi ultimul. Eh, n-am resusit sa ma tin de cuvant. Si cred ca nu-s singurul…☻

Anii au trecut, alergarea, provocarile sportive au inceput sa-mi placa din ce in ce mai mult, fiecare punand o caramida pe fundatia personalitatii mele.

Maratoanele si semimaratoanele au inceput sa treaca unul cate unul, asteptand cu nerabdare plecarea in ’’deplasare’’, la vreun concurs, lasand pentru o scurta vreme coclaurile pe care alergam de ceva vreme.

In iunie 2015 ii priveam cu admiratie pe cei 16 fantastici care-si depaseau limitele intr-o cursa de 100 de km. Un Ultramaraton. “La anul, voi fi acolo”, ii zic prietenului Toninio. ‘’Da-i inainte ca vin si eu”, imi zice.

Asa s-a ‘’plantat’’ o samanta care avea sa rodeasca. In decembrie 2015 mi-am asumat responsabilitatea si am inceput antrenamentele pentru primul 100km. 6 luni de munca, de alergari, de compromisuri – pentru o provocare. O cursa caritabila pentru copiii din Valea Plopului. Totul in 12, 13 ore. Testul cu piatra imi confirmase ca-s pregatit.

4 iunie 2016. Ziua Z. CURSA.

Desteptarea am avut-o la 4:45, dupa vreo 4 ore chinuite de somn, n-am putut deloc sa dorm, cu asa povara pe mine. Mi-am pus 4 alarme la intervale diferite, sa fiu sigur ca aud ceasul sunand.

Ne strangem la km 0 al ultramaratonului, Mc Donald`s Otopeni – locul de start. Socializez cu colegii de alergare cu care ne-am mai impartasit din sfaturi, in perioada de dinainte de concurs.

6:59 O ploaie marunta incepuse deja de 30 minute afara. Decat caldura, mai bine o ploicica. Te ajuta si la cursa. 5.4.3.2.1 si start. Ne zice Daniel Mereuta. Yupi am plecat ura!… ’’’Yaribariba andale’’ strigatul de lupta!

Incerc sa mai fac echipa cu cineva, sa alergam impreuna, mai schimbam o vorba, timpul sa treaca mai repede. Dar indiferent langa cine ma alaturam, nu reuseam sa tin tempoul, pasul. Pace-ul(viteza) era undeva la 5;35-5,50 min/km) .

A uite-l pe Doru Crisan, tipul de la care am luat notite ca un elev constiincios, legat de acest proiect. Alerg si cu el 2 km, calculand viteza intre borne, cat am alergat cu el 5;40—5,45min/km. Si tot rau imi era, incepand sa transpir abundent si sa am supraincalzesc ca dupa un sprint de sub 4min 30/km asa cum pateam in antrenamente.

Stop frana. Imi iau pulsul 160, 170bpm. Nu este deloc bine si am decis s-o iau la pas, sa-mi stabilizez pulsul.

Ma opresc in tufisuri pentru nevoile fiziologice, urina era de culoare galbena. Semn de dezhidratare grava la nici 8 km. (dimineata luasem un furazolidon pentru a-mi rezolva problemele. Si uite ca am reusit sa incalc prima regula de AUR a alergari: Nimic nou in ziua cursei. )

Urgent, imi desfac plicurile cu saruri minerale care erau programate dupa km 15, consumand cam 1l in 30-45min, bag si un gel, halva, glucoza.  Ajung la km 21, ma uit pe ceas, eram in grafic, dar aici hopa, se aprinde alt ‘’senzor’’ – la genunchiul stang apare o mica presiune pe exterior.

Cam toata saptamana de dinaintea concursului, cand aveam antrenamente foarte reduse, chiar si la mers, el tot ma durea. Masez locul si o iau la pas pentru un timp, trec prin Tancambesti, imi sun o amica sa-mi iasa in cale, pentru o incurajare si o mica sueta, asa mai pe fuga.

Ajung la km 30, unde aveam pauza de masa, zambesc la foto si ma opresc la masaj. Facusem 1/3 din cursa si aveam probleme. Daca rezolvasem cu hidratarea, aparuse alta problema. Imi iau de la masina de bagaje cele necesare pentru timp de 2h (geluri, o fiola de magneziu, minerale, castile pentru muzica) . Si pornesc la drum.

Km 31- 42 trece fara probleme, dar pe un pace scazut, pulsul era stabil in parametri optimi, alerg ceva timp cu Bogdan Blasciuc, dupa care accelerez, eram ok. Aveam forta. Am alergat singur. Nu mai aveam pe nimeni cu care sa fac echipa.

Yupi. Primul Maraton 4h 45min era ok ca timp pentru a ma incadra in 12h preconizate de mine. Mananc o bucata mare de pizza de la prietenul Iulian Serban care avea suportul sau. Tot aici mai cer un masaj.

Radu, maseorul nostru, o persoana cu probleme de vedere, a fost ingerul meu pe toata cursa, am apelat la serviciile sale de 4 ori in timpul cursei, atunci cand durerile de genunchi ma secerau si treceam de la alergat la mers.

Pornesc la drum, soarele incepea deja sa-si faca datoria si sa ne supraincalzeasca, motiv pentru care, pentru noi cei mai inceti, masinile de suport faceau drumuri foarte dese. Practic, la aproape fiecare 10 minute, aveam toate cele necesare pentru a continua. Ajung si la km 50 . 6 h 31min pe ceas, aici la voluntari gasesc apa rece, ma spal pe fata sa ma racoresc, ma hidratez si mananc ceva. Pornesc la drum.

O briza de aer curat si rece vine dinspre muntii care se vedeau in departare ( vezi poza) iar in combinatie cu apa rece de pe corp actiona ca o revigorare, pacat ca era doar pentru o perioada scurta. Depasesc aici cativa alergatori si alternez mersul cu alergarea, ma hidratez, mananc ceva.

Km 55. Un ciclist din spate se apropia de mine. ‘’Salut sunt Radu si trebuie sa te insotesc. Te ajut cu ceva..?’’ Ce, sunt ultimul alergator..? il intreb. Da , ceilati au renunatat sau i-am dus mai in fata. O, nu, nu vroiam sa stiu asta. Nu vroiam sa fiu scos din cursa si sa scurtez 100km.

Ii dau borseta, sticlele de apa pe care le aveam si ma incurcau si dau drumul la viteza. Muzica din casti imi zbarnia si’’ push the tempo’’ , ‘ I got a power’’ si duti-duti (adica eu) accelera, km de km, uitandu-ma pe borne, paceul devenea din ce in ce mai bun 6min/km..5,45min/km. Ura , uite ca am gasit viteza, imi zic.

Km 59 ‘’benzina’’ se terminase, ma supraincalzisem si genunchiul iar ma durea. O iau mai la pas, apoi alergare cu 7, 8min/km. Ajung la Blejoi.

KM 60 Blejoi. 8h 20min

Aici aveam popas, mancare , relaxare. Hidratare, activez a doua filola de magneziu, iau anti-carcel, trec iar la Radu, maseorul nostru. Mai aveam un maraton de facut . Pe banca de masaj , organizatorii luau live-interviuri sa vada starea de spirit, daca mai avem forta pentru a termina cursa.

Le spun ca sunt ok, genunchiul ma supara putin, dar imi voi gasi toate resursele si ma voi tara daca este necesar, pentru a termina urmatorul maraton, dedicat, ca si toata cursa in sine, prietenului Iofciu Catalin, care a pierdut lupta cu viata – mult prea devreme.

Duti-duti era la startul unui nou maraton, dupa 8 ore de efort.

Km 60-70 Altrenez alergarea cu putin mers. Mers, pentru ca fiecare punct de hidratare devenea de aici blestem si binecuvantare.

Era bine pentru ca te hidratai si ofereai corpului sursa de energie, dar blestem ca, la fiecare oprire imi era greu sa pornesc la alergat, fiecare pas in pamant ma secera de durere.

Atunci cand crezi ca nu mai poti esti abia la 60% din potential, asa zice Dean Karnasez in povestiriile sale. Sii da, are mare dreptate, atunci cand treci peste acel ‘’zid’’ psihologic.

Km 70: hidratare, masaj cu antiinflamator, dar uitasem ca am mana contaminata cu substanta activa din antiinflamator si-mi dau cu apa pe fata. Auuuuuu ustura! Nu. Chiar nu mai aveam nevoie de inca o durere in plus.

Mii de sageti acum imi atacau ochii. Sunt spalat pe fata, ma spal si eu pe maini sa elimin resturile de substanta activa si ma urnesc la drum. Dupa km 70, cand mai mult ma taram decat alergam, Catalin imi trimite o mana de ajutor.

Un satean din sat de acolo, ma vede chinuindu-ma sa schimb vitezele dintre mers-alergare-mers. Ii spun de unde vin, unde trebuie sa ajung, el confirmandu-mi ca mai am cale lunga si trebuie sa am grabesc, sa ajung la timp.

Omule, ii zic, ajuta-ma sa o iau din loc. ‘’Stii sa urli, tipi la mine? ’’

Da, ‘’Hai da-i drumul!’’, imi zice.Dau drumul la muzica, cu sunetul pe difuzor si pornesc. Din spate, o voce puternica, apasatoare, ma ‘’biciuie’’ si-mi da elan. ‘Aleargă bă! Dăi …hai că poți, ! Aleargă!  Bea putină apă!.. Hai..!

Urlu strigatul de lupta, incep sa plang ca un copil mic caruia ii furi jucaria,..’’yupi run is magic’’ ‘’yariba riba andale andale’’, verific bornele sa vad viteza pe ultimul km. 6,10min/km e supr sii maresc pasul. Cred ca am mers asa vreo 3 km.

‘’Multumesc omule, ai fost ingerul meu!’’ ii zic cand ne-am despartit.

Ajung la km 75, unde Radu, ciclistul de suport, ajunge la mine, ii dau sticla de apa cu electroliti pentru a nu ma incurca si pornesc la drum.

Masina organizatorilor trece destul de des. In spatele ‘’convoiului’’, cand era in dreptul meu, prind un fragment de conversatie: ‘’arata bine si este super in forma, mai lasa-l’’ (vorbea cu Mereuta, presedintele cursei).

Era vorba ca ultimul alergator, care era foarte incet sa fie ridicat de masina si sa fie dus mai in fata. Nu vroiam asta, asa ca am zis daca nu pot sa mai alerg macar sa merg alert, sa ma opresc doar la nevoile fiziologice.

Valenii de Munte km 80. Mai aveam un semimaraton si deja de vreo 20-30 min incepusem sa merg. Un mers mai alert, cam 7km/h. Aici incep pantele destul de lungi si greu abordabile.

Km 85 – mai cer un masaj, imi iau din rucsac un magneziu, geluri, cer o fasa sa-mi bandajez genunchiul, durerile inca erau acolo si ma secerau la fiecare incercare de a alerga. Macar ma lasa sa merg.

E bine si asa.  Nici sfaturile prin telefon de la Vlad Tanase nu mai ajuta. Inventez un joc de cuvinte sa-mi ridic moralul, uitandu-ma pe fiecare borna pe care o intalneam cati km am mers, cate minute fac pe km, cand, apare indicatorul cu Valea Plopului.

‘’Alergam, luptam , mergem si nu abandonam!’’ asa ma incurajam singur, asa strigam prin campurile acelea, corpul era ok, mintea fresh, doar ca genunchiul nu ma asculta. Eram in transa. Ii sun pe prietenii care ma asteptau acasa sa-mi mai ridice moralul. Multumesc Ani, Toni, Sorin, Claudiu.

 Daca vrei sa alergi, alearga 1 mila, daca vrei o experienta, alearga un maraton 42km, daca vrei sa vorbesti cu Dumnezeu alerga un ultramaraton.’’ – Dean Karnasez

 KM 86 Depasesc ultimul alergator, despre care o sa va povestesc putin mai incolo si o iau la un pas mai alert, fiind insotit de data asta de masina de suport, de Camelia, o tipa de treaba. Am folosit in acesti km cam tot ce gaseam ca sa am energie, nu mai aveam isotonicul meu si sarurile, care ramasesera la masina de bagaje. Si da, am baut cola in acea zi, cat sa-mi ajunga un an intreg.

Ajung si la km 97-98, poate cea mai frumoasa priveliste dupa 13 ore jumatate. Ma opresc, fac poza si stang acel indicator in brate, asa cum un parinte strange in brate propriul copil. Pe moment imi dau lacrimile. Da, plang din nou.

Mi-am adus imediat aminte de episodul de acum 4 ani, cand in cadrul Primului Maraton, in momentul cand ma taram si-mi era cel mai greu, am intalnit borna cu km 41 si pe moment, renasc. De aici, mai aveam putin.

Hai Cornele, mai avem putin! Dau drumul la muzica. ‘’The power-snap’’ asta urla in difuzoare. Imi ajustez sapca si pornesc . Hai sa joc ‘’prinde hotu`’’ si ma apropii zgomotos de finish si de persoanele care erau in fata mea.

‘’Prinde hotu`’ ‘’nino nino’’, ‘’yariba riba andale’’ zic. Ceilalti se uita nedumeriti spre mine. Le explic despre ce e vorba si gonesc mai departe, cu viteza asa cum invatasem in exercitiile de viteza. Genunchiul la piept, calcaiul la sezut. Acum eram in transa, nu ma mai durea genunchiul.

Strugariu, un ultramaratonist veteran ma incuraja ! Hai, ca poti! Ultimii metri din cursa aveau o panta pe care am facut-o in viteza.

3.2.1. Finish. Am ajuns.

La final fac 11 flotari, deh, acum mai aveam energie! Nu-mi venea sa cred ceea ce reusisem. Terminasem un ultramaraton si imblanzisem ‘’bestia’’ celor 103 de kilometri. Adrenalina imi invada acum tot corpul si ma cuprinsesera instant o multime de trairi, plangeam iar, radeam, ma luase cu furnicaturi prin corp, apoi friguri, apoi transpirat abundent…totul parca se desfasura cu incetinitorul.

Suntem invitati la cina festiva pregatita pentru noi, alergatorii. La un moment dat, in timpul cinei, suntem anuntati de organizatori ca si ultimul alergator tocmai sosise. Acesta intra in incapere cu un zambet mare pe buze care incerca sa mascheze oboseala.

Da, ultimul alergator, a primit mai multe laude decat campionul. Impresionant moment, cand toata lumea ridicata in picioare te apaluda si te aclama.

Daca citesti asta, Patick Luca you are still no one!

Cum ar fi lumea fara eroi..?

Eu unul, nu as percepe-o! Fara eroii nostri, nu cred ca terminam cursa. Eroi au fost ciclistii de suport, eroi au fost copiii pentru care am alergat, eroi au fost cei de la serviciul medical care mi-au oblojit ranile, erou a fost Radu maseorul care, de fiecare data cu mainile lui dibace a reusit sa ma faca iar sa alerg, erou a fost acel tip care m-a incurajat in momentul acela de cadere, eroi au fost tot cei angrenati in acest proiect, si nu in ultimul rand, cel care si-a folosit ultima rezerva de putere pentru a ajunge la final. Ultimul alergator.

Acum, dupa ce a trecut aproape o saptamana de la concurs si emotiile s-au mai diluat, pot sa spun ca aceasta cursa, o cursa a autocunoasterii, a fost cea mai frumoasa si plina de trairi cursa din cariera mea.

Cuvantul ‘’imposibil’’ si-a atribuit din acea zi noi standarde pentru mine. Prin munca, ambitie, perseverenta, totul devine posibil. Din punctul meu de vedere, ultramaratonul este cea mai buna modalitate in a-ti educa mintea, de a-ti dori mai mult, de a reusi.

Ce va urma…

Maraton la toamna si alte concursuri mai scurte .Nu cred voi mai alerga vreun ultramaraton de peste 101km+. Acesta a fost ultimul! Promit. (updates: 90% dintre cei care au folosit aceasta fraza, nu s-au putut tine de promisiune).

Prin actiuniile pe care le intreprinzi zilnic, iti construiesti viitorul, el este castelul in care vei trai toata viata. Niciodata sa nu ramai cu regretul ca nu stii raspunsul la intrebarea ‘’Ce s-ar fi intamplat daca..?’’

Multumiri:

Multumesc tuturor celor care si-au rupt o parte din banutii proprii si au facut o donatie. Multumesc Bazarea Sandica si Mihai, Buzatu Sorin, Luncanu Gheorge-Virgil, Daniela Isaila, Marian Pertisor-Daogaru, Ani Jenidi, Cristi Stefan, Daniel Zarnescu, Doru Crisan, Berlida Demetra, Gr. Vinerea Vesela, Alexandru Capruciu, Cristina Lundin, Adina Stoica, Mioara Doina Andrei, Emilian Isaila, Alexiu Ana, persoanelor anonime, multumesc Radio Campus, Running Mag, Ziarului obiectiv, City Club, Como Clinic pentru promovare.

Multumesc si celor care m-au ajutat prin distribuirea postarilor mele. Multumesc si tuturor trainerilor pe care i-am sacait cu intrebarile mele, in timpul pregatirilor. Multumesc Andrei Rosu, Andrei Gligor, Bogdan Chiorean, Gabi Solomon, Vlad Tanase, Florin Simion, Didina Manole.

Urmărește RunningMag.ro pe Facebook, YouTube, Twitter, Instagram și Google +

Citește și articole din categoria SFATURI:
Ghid de supraviețuire în noroi…
Cum te pregătești pentru o cursă de alergare – 7 sfaturi pentru începători
Cum să te antrenezi și altfel pentru alergare
Cum să faci să alergi mai mult
5 chestii esențiale pentru cursele de trail
10 lucruri esențiale de reținut dacă vrei să te apuci de alergat

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 15 =

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.