După atâta vorbărie și prezentări de antrenamente și de echipamente, a venit timpul ca Andrei Gligor să treacă la fapte. Iată mai jos povestea primei curse, desfășurată într-un loc magnific, deșertul Namib.

Câteva zile mă despărțeau de plecarea în Namibia, acolo unde aveam să iau startul la prima cursă din circuitul CaliVita 7 Deserts și intrasem într-un soi de agitație, de neliniște, iar gândurile mi se învârteau prin cap mai ceva ca o tornadă într-o zi liniștită de vară. Trecuseră opt luni de când începusem un program de antrenament mai mult decât spartan, program menit să mă pregătească cât mai bine pentru Sahara Race Namibia, o cursă de 250 km în 6 etape prin cel mai vechi deșert din lume, deșertul Namib.

Antrenamentele

Era vorba despre 2.500 km alergați în antrenamente, câteva sute de ore petrecute în sala de forță și mult, mult timp departe de familie. Și toate, în încercarea de a ajunge cât mai aproape de podium, într-o cursă în care sunt extrem de multe variabile la mijloc și în care ai parte, în orice moment, de tot felul de surprize. Însă voiam să fiu împăcat sufletește că tot ceea ce a ținut de mine, respectiv antrenamentele, le-am făcut așa cum a trebuit, cu seriozitate și responsabilitate.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Accidentare cu o lună înainte de cursă

Însă cum lucrurile nu merg întotdeauna așa cum ți-ai fi dorit sau ai plănuit, cu o lună înainte de cursă descopăr în urma unui RMN un chist parameniscal destul de măricel la genunchiul stâng, care îmi făcea de ceva vreme zilele amare la antrenamente.

Cum perioada până la cursă era foarte scurtă pentru a avea timp de refacere dacă se intervenea chirurgical, singura opțiune a fost realizarea unor puncții prin care se elimina lichidul și, respectiv, se reducea presiunea din genunchi, precum și administrarea locală de antiinflamatoare. Ultima puncție am făcut-o cu două zile înainte de plecarea în Namibia.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Drumul spre Namibia

Așadar, cu bagajele făcute, cu antrenamentele bifate, dar cu inima cât un purice pentru genunchiul care încă mă durea, am pornit spre Namibia într-o călătorie de aproape 24 de ore. Ajuns în Windhoek, capitala Namibiei, am mers 4 ore cu un microbuz spre Swakopmund, un oraș aflat pe coasta Oceanului Atlantic, locul de întâlnire a tuturor concurenților.

După ședința tehnică, a urmat verificarea echipamentului obligatoriu, moment în care o persoană de la organizatori mi-a deschis rucsacul și s-a asigurat că am fiecare piesă de echipament, mâncare, produse medicale și de igienă înscrise în regulament. Era momentul în care lăsam la hotel bagajul și luam cu mine doar rucsacul cu care alergam în cursă și în care trebuia să am tot ceea ce era necesar supraviețuirii unei săptămâni în deșert.

Dacă uitam ceva, nu mai era cale de întoarcere, pentru că în primul rând nu aveai de unde să cumperi și în al doilea rând nimeni nu îți dădea nimic (fiecare concurent fiind responsabil de propria mâncare, prafuri izotonice, pudre de recuperare, geluri energizante, suplimente, vitamine, haine etc.). Nu pot exprima în cuvinte sentimentul acela când lași valiza la hotel și te urci în autocarul care te va duce în deșert, la prima tabără de bază, doar cu un rucsăcel de 9 kg în spate. Era ca și cum toată viața ta era în acel rucsac.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Prima noapte în deșert

Ajunși la prima tabără de bază, ne-am luat în primire corturile și ne-am cunoscut vecinii de „apartament”, persoanele cu care aveam să împărțim bucuriile și necazurile în toată săptămâna ce urma. Am descoperit niște oameni frumoși, luminoși, cu povești de viață senzaționale.

Ne-am încurajat și ne-am ajutat în fiecare zi, după ce cursa se încheia (fie am mai făcut schimb de mâncare, fie ne-am mai împrumutat din produsele medicale, în special acelea de tratare a bășicilor, ba chiar ne-am ajutat unii pe alții în tratarea lor). A fost un mix cultural interesant în cortul numărul 4, și anume: doi români, doi brazilieni, dintre care unul plecat în Australia, două australience, un elvețian care locuia la New York și un polițist din Austin, Texas. Soarele dispărea, încet-încet, în spatele dunelor, făcând loc unui cer plin de stele și frigului specific deșertului.

Mi-am pregătit rucsacul pentru a doua zi, m-am băgat în sacul de dormit și îmi aduc aminte că m-a luat somnul cu un singur gând în minte: voiam ca genunchiul să reziste și să îmi pot face cursa așa cum m-am pregătit. Să pot să mă bucur de ea și de lunile de muncă din spate.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Etapa 1 (39 km)

Se anunța a fi o etapă destul de plată, fără prea mari diferențe de nivel. Am luat startul încrezător și în forță. Mă simțeam excelent atât din punct de vedere fizic, cât și mental. Genunchiul se dezumflase ca urmare a puncției și a antiinflamatoarelor injectate cu câteva zile în urmă și totul părea să fie în regulă. Însă bucuria nu urma să dureze mult. Era kilometrul 5, conduceam cursa, când am simțit cum genunchiul stâng pârâie și începeam să am dificultăți în a mă sprijini pe acel picior.

Am redus viteza și am încercat să masez locul din mers. A fost momentul în care am realizat într-o fracțiune de secundă că nu voi putea să mai alerg așa cum îmi propusesem și m-a cuprins panica. Am avut pentru câteva momente un atac de panică, care ulterior s-a transformat în frustrare și deznădejde și, fără să vreau, mi-au dat lacrimile. Următorii doi kilometri i-am alergat în lacrimi și singura frază care mi se învârtea în cap ca o spirală era: „De ce acum? De ce tocmai acum, la începutul cursei?”.

Mi-am revăzut cei 2.500 de kilometri alergați în antrenamente aruncați pe apa sâmbetei, sutele de ore petrecute în sala de fitness ca fiind timp pierdut, orele departe de familie ca nejustificale. Într-un cuvânt, eram cu moralul la pământ, în timp ce concurenții începuseră să mă depășească.

Apoi am reușit să mă remontez, nu mă întrebați cum, și mi-am spus că eu nu m-am dus acolo să mă plâng, ci m-am dus să alerg cât pot eu de bine. Dacă acest cât pot eu de bine trebuia sa fie mers, târât, în patru labe, urma să o fac fără să stau pe gânduri. Am continuat să alerg la un ritm redus, ținând musculatura încălzită, știind că dacă mă opream era posibil să nu mai plec.

Am reușit să termin prima etapă pe poziția 16 în clasamentul general și de abia așteptam să ajung la cort să evaluez pagubele. În afară de bășicile clasice cu care eram obișnuit de la două ediții Marathon des Sables și pe care știam că o să le fac, genunchiul era cel care mă îngrijora. Imediat după administrarea băuturilor de recuperare (All Stars Whey 100% Protein, All Stars Amino BCAA, Syntech L-Glutamine) și exercițiile de stretching, am mers la cort, unde am aplicat în zona genunchiului umflat CaliVita Rescue Gel, despre care știam că reduce inflamația și calmează durerea (îl testasem în ultramaratoane montane).

După-amiaza a trecut repede, alături de colegii de cort.Un ritual care avea să se repete în fiecare seară: prepararea mâncării liofilizate, tratarea bășicilor și bandajarea degetelor, discuții despre etapa care tocmai a trecut și despre ce avea să ne aștepte a doua zi.

Etapa a 2-a (40 km)

Ora 7:00 dimineața: toată tabăra forfotea și concurenții își făceau încălzirea, mâncau sau își pregăteau rucsacul pentru ziua ce urma să înceapă. La 7:30, ca de obicei, un glas strident se auzea prin portavoce: „Good morning everybody”, glas ce anunța începerea ședinței tehnice unde aveam să aflăm că toți cei care luaseră startul cu o zi înainte terminaseră etapa și că urma să alergăm pe un teren puțin mai dificil decât cel din ziua precedentă, distanța fiind oarecum comparabilă.

Genunchiul se dezumflase peste noapte și nu știam dacă să mă bucur sau nu. Am luat startul din nou plin de încredere, însă cu oareșce rezerve, planul fiind să alerg la un ritm care îmi va permite să simt o durere cu care să mă pot „împrieteni”, fără să fac prea mari pagube. Săptămâna era lungă, de abia era etapa a doua și trebuia să fiu foarte atent, pentru că totul se putea termina înainte de vreme. Am avut mult nisip, platouri cu pietre ascuțite, zone cu vânt puternic, pentru că eram aproape de țărmul Oceanului Atlantic, albii de râuri secate și o temperatură mai mare decât fusese cu o zi înainte.

De fapt, acest lucru era de așteptat, pentru că începeam să intrăm, ușor-ușor, în interiorul continentului. Am trecut linia de sosire pe poziția 15 în clasamentul general și, ulterior, aveam să constat că tabăra de bază numărul 2 era situată la poalele unor dune, iar în spate, la 300 m, era Oceanul Atlantic. Cu degetele bandajate și pline de bășici, n-am rezistat tentației și am intrat cu picioarele în apa rece a oceanului, gândindu-mă la beneficiile pentru refacerea musculaturii.

Asta m-a costat apoi o oră și jumătate de tratat și bandajat din nou cele șapte degete pline de bășici.Era deja o activitate inclusă în programul zilnic și știam că așa o voi ține până la final. La astfel de curse trebuie să te duci pregătit și să știi dinainte că, orice echipament ai folosi, nisipul tot își face loc în încălțări. Iar nisip + transpirație = egal bășici. Așadar, este un disconfort pentru care trebuie să fii pregătit, conștient că va fi simțit în fiecare zi.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Etapa a 3-a (43 km)

Aici am avut parte de dune, nu foarte mari, și de o porțiune de 20 de kilometri de alergare pe plajă cu un vânt care, pe unele porțiuni, ne-a ajutat, bătând tare din spate. Soarele ardea cu putere și, împreună cu briza oceanului, crea acel efect de miraj, când priveai linia orizontului. Era o liniște apăsătoare, întreruptă doar de zgomotul apei din bidoanele de hidratare și de pașii care se afundau în nisipul ud.

Au fost minute în șir când alergam cu privirea în pământ, refuzând să mă uit în zare și să caut din priviri Check Point-ul care parcă nu mai sosea. La un moment dat, ridic privirea și văd în stânga o mare imensă de… foci. Ulterior, am aflat de la organizatori că în acea perioadă a anului colonia număra între 100.000 și 200.000 de exemplare. Epavele corăbiilor scufundate în trecut își arătau siluetele pe plaja plină de scoici. Ridic privirea și zăresc, după o mică dună, CP3. Ajung, alimentez cu apă și îmi scot și ultimul gel SiS cu electroliți, pregătit pentru etapa asta.

Traseul făcea dreapta și mai aveam 10 km până în tabăra de bază. La început, câteva dealuri de trecut, cu stânci și bolovani destul de alunecoși, apoi, o porțiune plată cu nisip și cu pietre ascuțite. Însă marea surpriză acum urma să vină. De îndată ce am făcut dreapta după CP, am dat piept cu un vânt din față așa de puternic, încât aveai sentimentul că alergi pe loc. De unde voiam să turez motoarele și să ajung mai repede în tabără, am schimbat strategia din mers și am alergat mai reținut, conservându-mi energia pentru etapa lungă, de a doua zi, cea de 82 km.

Am terminat etapa a treia pe poziția 11 la general, cu sentimentul acela că nu mai aveam niciun strop de energie. Ultimii 10 km m-au consumat mai mult decât cei 30 dinainte.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Etapa a 4-a (82 km)

În a patra dimineață, lumea era mai agitată decât de obicei. Aveam etapa lungă. 82 km cu ceva diferență de nivel, cu multe porțiuni tehnice și teren extrem de variat: dune mari, dune mici, câmpuri cu bolovani și, în plus, se anunța cea mai călduroasă zi de până atunci. Estimarea era în jur de 45-48 de grade Celsius.

Rucsacul începuse să se ușureze deoarece consumasem deja mâncarea pe trei zile. Mi-am pregătit cu rigurozitate gelurile și izotonicele în buzunarele din față ale rucsacului, pentru a-mi fi la îndemână, am luat porția zilnică de suplimente CaliVita pregătită de acasă (Noni, Resveratrol Plus, Iron Plus, MagneZiB6, Curcuma Pro, Panax Ginseng, Omega Concentrate), în timp ce o ascultam pe Samantha, directorul cursei, spunându-ne ultimele detalii legate de ceea ce avea să ne aștepte. Soarele ardea cu putere încă de la ora 8:00. Așezat la linia de start, aveam sentimente amestecate.

Pe de o parte, știam că voi fi în efort pentru următoarele 14-16 ore, mai trecusem de două ori prin asta la Marathon des Sables și experiența îmi dădea oarecum un sentiment de siguranță, sentimentul că merg pe teren cunoscut. Pe de altă parte, fiecare cursă e diferită, organismul o simte diferit și nu poți ști niciodată cum reacționează la o etapă de 82 km, în condițiile în care în ultimele trei zile mai alergasei 39, 40, 43 km. Era o etapă în care se puteau schimba multe în clasamentul general: se puteau câștiga poziții bune în funcție de strategia fiecăruia, dar, la fel de bine, se puteau și pierde. Îmi aduc aminte că am plecat destul de încrezător, deși genunchiul îmi reamintea permanent că e acolo.

Am avut însă o surpriză cu toții. Vă amintiți vântul acela puternic din față, din ultimii 10 km ai etapei precedente? Ei bine, aici l-am avut cu noi pe primii 30 km! A fost de-a dreptul istovitor. Simțeai că alergi și că parcă nu înaintezi. Te seca de orice fel de resursă de energie, iar temperatura din termometre și umiditatea crescută veneau să amplifice senzația de extenuare. A fost etapa cu cele mai multe abandonuri (16), cauzate, în principal, de deshidratare.

Din păcate, a fost și momentul când colegul nostru de cort, polițistul din Texas, a cerut să fie scos din cursă, după ce a leșinat de trei ori. L-am revăzut la hotel după terminarea concursului și mi-am adus aminte cât de dificile sunt condițiile în care se aleargă astfel de curse și cum natura nu te iartă, dacă nu ești extrem de atent la semnalele pe care ți le dă organismul. De abia la ora 6:00 după-amiaza, când soarele a apus și s-a răcorit, mi-am recăpătat, parcă, energia pierdută peste zi și nu știu de unde am mai avut resurse să dau drumul la picioare și să alerg.

Am depășit cel puțin șapte concurenți pe ultimii 15-20 km, care își făceau cursa lor, punând încet un pas în fața celuilalt. Am trecut în viteză prin ultimul punct de control, am umplut bidoanele cu apă, am dat pe gât un gel cu cofeină de la SiS (Science in Sport) și, știind că mai am doar 9 km până la finiș, am continuat să alerg și să depășesc. Musculatura se încălzise și am profitat de faptul că parcă nici genunchiul nu-l mai simțeam. Am trecut linia de sosire, puțin după 16 ore de la start, pe poziția 18, răsuflând ușurat.Se spune în astfel de curse că, dacă ai terminat etapa lungă, ai terminat cursa. Și, într-adevăr, cam așa este. Simți o mare ușurare când conștientizezi că a trecut ce a fost mai greu.

Noaptea aceea, n-am reușit să dorm deloc din cauza adrenalinei, însă a doua zi urma să fie dedicată refacerii, întrucât timpul-limită pentru finalizarea etapei lungi era de 36 de ore. Cu cât ajungeai mai repede în tabăra de bază, cu atât aveai mai mult timp la dispoziție pentru recuperare.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Etapa a 5-a (40 km)

Această etapă urma să fie una spectaculoasă, întrucât aveam să dăm nas în nas cu faimoasele dune înalte ale deșertului Namib și, ca un bonus, tabăra de bază urma să fie așezată lângă un orășel pescăresc, abandonat în acea perioadă a anului, și unde aveam să ne bucurăm de dușurile instalate pe plajă. Numai gândul de a face un duș după șase zile de cursă parcă îți dădea energie și te făcea să vrei să ajungi mai repede în tabără.

Eram așa de bucuros de ceea ce avea să mi se întâmple încât mi-am pus ochelarii, rucsacul în spate, am trecut pe la oficialii cursei să-mi valideze cipul care înregistra timpul și am uitat complet de șapcă. Cred că am lăsat-o în cort sau pe lângă cort. În tot cazul, am pornit în etapă fără nimic de pus pe cap, în condițiile în care organizatorii ne dăduseră startul cu 30 de minute mai devreme, întrucât se anunța iar o zi foarte călduroasă.

Atât de tare eram concentrat pe cursă încât n-am observat decât după vreo 5 km că îmi lipsește. Am încercat să rămân calm și să mă gândesc că doar n-oi fi atât de ghinionist să fac insolație. Și, slavă Domnului, n-am făcut! Însă a fost destul de greu. La ora prânzului, simțeam că mi-a luat foc părul și că începe să-mi fiarbă creierul. Ajuns la CP2, urma porțiunea pe care o așteptam cu toții. 10 km de alergare pe coama unor dune. În stânga, cât vedeai cu ochii, nesfârșitele dune ale deșertului Namib, în dreapta, la 2 km, Oceanul Atlantic. Iar traseul era sus, pe creasta dunelor.

Era un peisaj care îți tăia pur și simplu răsuflarea și, oricât de obosit ai fi fost, nu aveai cum să nu te bucuri de el. Ultima urcare, și zăresc la poalele dunelor CP3. De acolo mai erau 10 km până la finiș și, din păcate, iar vânt frontal. Nu așa de puternic, însă destul cât să nu te lase, parcă, să sprintezi. Asta, dacă ai fi vrut sau dacă mai puteai.Am trecut linia de sosire al nouălea și, după ritual (băuturi de recuperare și stretching), am fugit la duș, de unde n-am mai ieșit decât după 15 minute. Doamne, cât de bine a fost să pot da jos sarea și nisipul de peste tot.

Ultima tabără de bază era așezată în formă de semilună, cu spatele la orășelul pescăresc Tora Bay și cu fața către Oceanul Atlantic. Au fost niște clipe și momente pe care nu le voi uita prea curând. Seara s-a așternut repede peste tabără și toata lumea, pe cât de obosită, pe atât de veselă era, și asta deoarece cu toții știam că doar 10 km ne mai despărțeau a doua zi de linia de finiș.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Etapa a 6-a (10 km)

Dimineața ne-a găsit pe toți preocupați să ne facem rucsacul cât mai ușor. Parcă nimeni nu mai avea chef de mâncarea liofilizată, de geluri, de prafuri izotonice sau de cine știe ce mai aveam prin rucsacuri. Mi-am păstrat două geluri și pudrele de refacere de după, am luat doza zilnică de suplimente CaliVita și m-am așezat la linia de start.. tot cu sentimente amestecate.

Pe de o parte, un sentiment de ușurare, pentru că reușisem să duc la capăt cursa asta, în pofida problemelor de la genunchi, fiind pe un loc 12 la momentul respectiv, loc onorabil, spun eu, în condițiile date. Însă, pe de altă parte, îmi părea rău că se termină. Deși fusese o cursă grea, la care m-am chinuit și am tras cât am putut și, de multe ori, poate, nu am reușit să mă bucur cum trebuie de ea din cauza durerilor pe care le simțeam la fiecare pas, știam că îmi vor lipsi deșertul, prietenii frumoși și inimoși din cortul numărul 4, vocea Samanthei care ne trezea la 7:00 dimineața, tribul de localnici care ne cântau la linia de start și toate clipele petrecute acolo.

Frumusețea și, dacă vreți, paradoxul unor astfel de curse este că, deși te scot teribil din orice zonă de confort, au acel ceva care te fac să îți pară rău că se termină. Așadar, am plecat în ultima etapă cu un mix de sentimente, însă hotărât să apăs pedala. Erau ultimii 10 km și poate mai recuperam o poziție în clasament. Și așa a și fost. Am terminat întreaga cursă pe poziția 11, un loc nesperat, în condițiile date.

Am trecut linia de finiș cu steagul României și cu un zâmbet până la urechi. În spatele liniei de sosire, ne aștepta mâncare adevărată, sucuri și bere, aduse de organizatori pentru noi, în inima deșertului.A urmat un drum de patru ore cu mașina până la hotel, unde am avut parte de un banchet cu decernare de premii, mâncare pe săturate și socializare.

Andrei Gligor - Sahara Race Namibia

Plecarea

M-am despărțit de prietenii cu care am împărțit cortul promițându-ne că ne vom mai revedea. Le-am propus ca în 2019, la cursa de 522 km din Australia, să refacem componența cortului numărul 4. Și au zis într-un glas „DA”. Poate că înainte să îi cunosc aș fi fost sceptic, însă acum știu sigur că sunt suficient de nebuni să se înscrie la cursă. După un drum de 36 de ore, am ajuns în țară și mi-am îmbrățișat familia și prietenii care au venit să mă aștepte la aeroport. Pentru mine a fost un moment extrem de emoționant. Mi-am strâns fetița în brațe și, din păcate, n-am putut să îi promit că „tati nu mai pleacă”, pentru că este doar prima cursă din circuitul CaliVita 7 Deserts.

Sunt trup și suflet cu acest proiect, sunt implicat 100% și îmi doresc din toată inima ca, la finalul lui, șapte hectare de pădure nouă să ia ființă în sudul României.

Este moștenirea pe care vreau să o las fetiței mele, care acum, probabil, încă nu înțelege ce se întâmplă de pleacă tati câte două săptămâni din când în când și, când vine, de abia se mai ține pe picioare.

Însă peste câțiva ani, când vom sta la umbra unui stejar din Pădurea Copiilor și îi voi povesti aventurile din cele șapte deșerturi, vreau să fie mândră de mine și să fiu pentru ea un model. În plus, mi-ar plăcea ca acțiunile mele să constituie un model pentru ceilalți.

Citește și: 7 lucruri de care să ții cont la prima participare la Gobi March

Urmărește RunningMag.ro pe FacebookYouTubeTwitterInstagramGoogle + și Mixcloud

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − 12 =

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.